Lumpen-democrația luminează lumea din periferia sistemului mondial modern numai că,lumina ei este întocmai celei date de un opaiț ce contrastează orbitor cu lumina policandrelor de cristal din centrul metropolitan.
Potrivit teoriei sistemului mondial, elaborată de sociologul american Immanuel Wallerstein, mondializarea sistemului distributiv de la plata tributului la un mecanism economico-financiar de extragere a plusprodusului în ”piața liberă mondială”reprezintă principalul eveniment al istoriei din ultimii 600 de ani. Începuturile sistemului mondial sunt legate de nașterea și evoluția imperialismului. Istoria devenirii imperialiste cunoaște patru cicluri fiecare durând în medie 150 de ani.Fiecare etapă istorică este urmată de războaie ale declinului care ruinează economia și ridică la rang de lider un nou centru și o nouă metropolă. Cea de-a patra putere imperială prezentă este cea a Statelor Unite care ocupă poziție dominantă la cârma sistemului după 1917.
Sub forma colonialismului, protoimperialismul apare după anul 1450, primele semne de consolidare fiind vizibile odată cu descoperirea Americii în anul 1492. Epoca marilor descoperiri, o expansiune geografică și colonială, s-a datorat capitalului genovez care își face simțită prezența încă de la începutul sec.al XIV-lea în portul Lisabona din Portugalia.Exploratorii lumii noi de peste mări sunt motivați de febra aurului iar conchistadorii comit masacre abominabile în rândul populațiilor aborigene. Colonialismul se definește drept o formă exclusivistă și antagonistă a unei puteri iar imperialismul modern informal este o formă inclusivistă și neantagonistă de expansiune pașnică folosind mecanisme și metode economice de dominație. Colonialismul a fost și o mișcare migraționistă stimulată de către un centru de putere în scopul înlocuirii sau lichidării unor populații indigene, a transferului de bogății și a comerțului cu sclavi dinspre colonie către metropolă. Neoimperialismul informal actual determină valuri de migrații inverse, dinspre periferie spre centru. Relațiile de dependență și dominație din cadrul sistemului mondial fac parte din scenariul imperialismului modern,un neoimperialism atipic care folosește ca strategie mecanisme și pârghii economice și financiare.
Noul imperialism este considerat de sociologul Giovanni Arrighi drept un ”imperiu informal”. Distincția dintre vechiul și noul imperialism constă în aceea că vechiul imperialism era orientat spre un control politic și militar al resurselor de energie și materii prime de peste mări. Aceste resurse indispensabile pentru menținerea și accelerarea procesului de dezvoltare economică au alimentat industria militară de tehnică și armament asigurând supremația metropolei în lupta pentru hegemonie mondială. În imperialismul formal rivalitatea dă naștere la concurență, la o luptă pentru supremație și război. Noul imperialism informal nu mai generează conflicte,statele lumii aflându-se într-o altfel de concurență, cea economică, a liberului schimb din care totdeauna va ieși învingătoare metropola reprezentată de marile monopoluri ale lumii care dețin ponderea capitalului și puterea. O astfel de concurență cu centru a semiperiferiei și periferiei, este una inegală.Chiar în formă schimbată, ceea ce contează în definirea imperialismului de orice fel este, potrivit socialistului George Lichtheim,relația de dominație și supunere. Economicul este o nouă armă atipică eficace în războiul pentru hegemonie asupra lumii. Dezvoltarea ca și subdezvoltarea este hotărâtă de cei care dețin puterea acestei lumi iar destinul omenirii este legat tot de cei care dețin controlul asupra mijloacelor financiare și materiale ale lumii. În trecut ca și în prezent scopul marilor puteri a fost și este dominația,doar metodele se schimbă. Un exemplu ni-l oferă situația României.
La 1 ianuarie 2007, România a aderat la Uniunea Europeană, un eveniment așteptat de majoritatea românilor cu speranță și încredere. Procedurile de preaderare au lăsat impresia că României i se face un mare favor, poate cel mai mare, după sfârșitul dictaturii comuniste. Aderarea a fost îmbrăcată în haine de gală și prezentată drept un panaceu universal menit să redreseze situația economiei aflată,după evenimentele din 1989, într-un rapid proces de degradare.
Dar nu a fost așa.În culisele de putere și în planurile politicii euroatlantice realitatea, necunoscută românilor, era cu totul alta.România trebuia să urmeze pașii care i se impuneau pe motivul sincronizării cu politicile U.E. și a unei compatibilități ca viitoare țară membră. Tranziția spre economia de piață,în fapt o tranziție spre necunoscut, a fost o tactică propagandistică menită să susțină distrugerea economiei.Tranziția, prelungită aberant până astăzi, ține loc unui program de dezvoltare care s-a dovedit a fi o ”dezvoltare a subdezvoltării”. Europa nu avea nevoie de o țară în care industria și agricultura să funcționeze la parametrii europeni și care să întărească sistemul ei economic ci de o țară săracă, consumatoare, o piață de desfacere pentru țările dezvoltate care să nu producă și să nu exporte nimic. În România de azi este încurajată și plătită cu bani puțini, la limita subzistenței, nemunca. Aderarea ar fi trebuit să fie una a respectării drepturilor tuturor statelor membre indiferent de poziția sau trecutul acestora. Pentru România și Bulgaria regimul politic impus de uniune avea să fie altul, unul discriminatoriu. Cele două țări membre, aflate la periferia sistemului unional, au fost considerate state ”second hand ”, un fel de debara din dos a sistemului unional. În scurt timp, ele au devenit un debușeu al produselor de proastă calitate pe care țările occidentale le refuză, o groapă de gunoi a Uniunii Europene în care sunt depozitate reziduurile de toate felurile, o bază de transfer al capitalului autohton către marile companii transnaționale și o sursă de materii prime,în special fier vechi, rezultat din devastarea și lichidarea industriei comuniste în care a fost înglobată munca poporului român în aproape o jumătate de secol de dictatură. Prin cedări succesive de suveranitate, România a căpătat statutul nedorit de stat colonial, un stat satelit și nu unul cu drepturi depline al Uniunii Europene.
Politica puterii în relația cu Statele Unite și U.E.este una nefastă și executorie,ce amintește de perioada ocupației bolșevice de după 23 august 1944. Comisarii trupelor de ocupație ale Uniunii Sovietice sunt înlocuiți acum cu altfel de comisari, ai Uniunii Europene. Nimic benefic nu mai poate fi întreprins, inițiativa proprie este blocată și toate activitățile, în special cele privind alocarea fondurilor bugetare pentru dezvoltare sunt strict monitorizate. Orice abatere este sancționată drastic.Guvernanții au statut de guvernatori iar puterea nu le aparține decât în mică parte. Clasa politică este una servilă, interesată de propria îmbogățire și are un rol nefast pentru societatea românească. Partidele au o singură orientare, proeuropeană și proamericană. Guvernul execută ordinele venite de la Consiliul Uniunii Europene, FMI și Banca Mondială.Parlamentul este o anexă a legislativului european și dă legi în funcție de politica și interesele UE. Justiția aplică noile legi și coduri de legi impuse iar unde acestea nu sunt actualizate sau în concordanță cu legea comunitară, în actul de justiție intern se aplică cu prioritate dreptul Uniunii Europene. Odată cu subordonarea directă și necondiționată față de centrul de putere decizional de la Bruxelles, România pierde atributul de stat suveran și independent, pe care statul român, chiar și în dictatură, și-l păstrase cu mari sacrificii. Uniunea Europeană joacă rolul malefic al metropolei din teoria sistemului mondial și a dependenței, lansată de sociologii Immanuel Wallerstein, Andre Gunder Frank și Samir Amin, o teorie sociologică americană promovată de Școala de la Binghamton și de Grupulul de la CEPAL. Cei mai mulți dintre sociologii români consacrați, care dețin în prezent funcții în sistemul de putere, consideră, în termeni elevați, că România se află pe un drum bun și că ”tranziția”prelungită este un fapt inerent pentru o țară care, prin schimbarea de regim, păstrează nostalgic încă o ”grea moștenire” a centralismului etatic comunist. Numai că, acum, statul este unul neputincios iar din moștenirea comunistă, după douăzeci și doi de ani de democrație, nu a mai rămas nimic.Totul a fost distrus atât în industrie cât și în agricultură sau a fost vândut pe nimic pe motivul asigurării de la o zi la alta a subzistenței unui popor înfometat. Nimic nu s-a construit în acești ani de liberalism sălbatic asemănători domniei fanariote. Reacția statului nu a fost una de asigurare a protecției sociale prin înființarea de locuri de muncă, cum era firesc, ci de permanente și masive disponibilizări ale forței de muncă active, de înrobire și îndatorare a populației prin cele mai severe taxe și impozite din Europa. Și aceasta, pentru a asigura menținerea și prosperitatea organismului financiar mondial, a Fondului Monetar Internațional și a Băncii Mondiale.Aspectul României ”moderne” este unul dezolant, ca după bombardament. Construcțiile și halele industriale abandonate și devastate în mai toate localitățile țării dau impresia unui cataclism nuclear iar populațiile au părăsit masiv zonele foste industrializate migrând din disperare spre țări ale Europei occidentale. Alți sociologi români consideră că lipsa unui cadru legislativ adecvat a determinat stagnarea și regresul economic și social.
După părerea acestora, starea de anomie în care se găsește societatea românească contemporană reprezintă efectul social al încercării eșuate de a construi o economie de piață cu mentalități și atitudini specifice comunismului. Se apreciează că nimic nu se poate edifica pe un fundament al nisipurilor mișcătoare și că orice s-ar face,rădăcinile arborelui democrat-liberal rămân comuniste și își iau seva din fundamentul sistemului comunist, care tinde să renască din propria cenușă precum pasărea Phoenix. Guvernările marionetă ce se succed la putere par să nu țină cont de o astfel de teorie. Acum, după ce au epuizat tot ceea ce se mai putea vinde, epigonii au dispus scormonirea pământului și a fundului mării în căutare de noi resurse de energie și materii prime dar nu pentru industria românească, în fapt inexistentă.În goana lor după înavuțire, exploatarea resurselor strategice este înstrăinată către mari companii transnaționale care au în vizor în primul rând aurul românesc. Acest pământ mirific continuă să aibă resurse nebănuite dar, conform teoriei fataliste, nu noi românii, locuitorii acestor pământuri, suntem cei care trebuie să beneficiem de aceste daruri ale lui Dumnezeu, ci străinii.”Munții noștri aur poartă, noi cerșim din poartă-n poartă”. În tot acest timp, sociologi români, precum cei la care am făcut referire, transferă principiile teoriei fataliste promovate de Emil Durkheim și Robert Merton în actualitate, evident o actualitate postcomunistă, dând soluții de supraviețuire a indivizilor din spațiul carpato-danubiano-pontic numai dacă adoptă cele trei tipuri de conduite, descrise de Merton: conformismul, ritualismul și retragerea. Altfel spus, trebuie să ne supunem orbește democrației ca în fața unei fatalități, să ne întoarcem la plugul de lemn și să ne ascundem în grote sau să ne retragem spre alte zări de soare pline eliberând locul care așteaptă să fie populat de oameni mai ”dibaci” și cu bani, pentru care acest spațiu geografic este un adevărat rai. Cel mai periculos și mai pronunțat fenomen social care pune în evidență impactul distructiv democrato-liberal traumatizant asupra României este cel al dezrădăcinării populațiilor prin politica de încurajare a migrației.
Depopularea României a atins cote alarmante, nemaiîntâlnite. Există un exod de mari proporții, asemănător plecării în robie care rupe practic structura noologică a sistemului social. Fatalismul ca și anomia sunt caracterizate și determinate de lipsa unor valori sociale comune autentice, de absența unui ideal național, chiar mesianic, de clivajul modernism/tradiționalism și de impunerea forțată a unui mod de existență străin spiritului românesc. În prezent nimic din ceea ce leagă o societate și o armonizează nu este promovat. Tot ceea ce se întreprinde este făcut în scopul dezintegrării sistemului social și disoluției statului național unitar.
Integrarea europeană este pentru România o dezintegrare la nivelul sistemului social și etatic românesc. Dezvoltarea, în fapt inexistentă pe toate planurile, este o ”dezvoltare a subdezvoltării”. Evoluția(?!), un recul șocant și traumatizant care aruncă România înapoi în istorie în epoca feudală târzie. Disperarea celor rămași în țară și care refuză să plece îi împinge pe aceștia din urmă de la oraș către sat în speranța supraviețuirii prin cultivarea pământului. Lipsa mijloacelor, însă, face ca această ocupație să rămână, la început de mileniu III, una rudimentară în care este folosită munca fizică și animalele de tracțiune. În aceste condiții agricultura românească rămâne una arhaică, de subzistență. Nu împărtășesc în niciun fel teoriile fataliste despre societate și om iar anomia, ca formă a dezordinii și dezintegrării sociale în absența legii, o abordez cu prudență. Starea prezentă a societății românești nu se datorează lipsei unui cadru legislativ ci din contră a unei abundențe de norme haotice și contradictorii edictate nu numai de puterea legislativă îndrituită să facă legile, ci și de guvern, printr-o confuziune aberantă între legislativ și executiv și o încălcare grosolană a separației puterilor în stat. Mai mult, prin acapararea puterii și influența politică exercitată asupra celorlalte puteri în stat, președintele conduce România spre dictatură, în mod paradoxal, o dictatură a unui regim democrat. Puterea alunecă în România spre așa numitul ”prezidențialism”. În aceste condiții este firească starea de repulsie și revoltă a cetățenilor României față de democrație, atâta timp cât ”puterea poporului”este exercitată împotriva poporului de către o structură oligarhică instaurată după 22 decembrie 1989 și divizată în două structuri de partid care alternează la putere, lăsând impresia existenței unui cadru democratic. Mai mult, prin măsurile luate, conducerea de stat este una antinațională favorizând acțiunile șovine, iredentiste și revanșarde care urmăresc dezintegrarea statului național unitar. Nu lipsa legilor este cauza unei inevitabile disoluții a statului ci lipsa voinței politice de a da legiile pe care poporul le așteaptă și care să se concretizeze într-o redresare a economiei, a nivelului de trai și o asanare morală a societății.
Există un aparat suprastatal cu rol de cenzor și care monitorizează întreaga activitate a societății,inclusiv structurile politice de putere democrate din România,care nu este altul decât Uniunea Europeană în strânsă legătură cu Statele Unite.Acestea din urmă își motivează intervenția în treburile interne prin”interesele” pe care le au și le apără în zonă.În aceste condiții este imposibilă o altă politică de urmat decât cea a celor două structuri hegemonice de putere,care își asigură supremația și dominația în Europa și în lume prin forța armată a singurului bloc militar existent care este NATO. Pierderea independenței și suveranității României este în primul rând un rezultat al prăbușirii sistemului comunist în 1989 și al dezintegrării Uniunii Sovietice în 1991.Sfârșitul războiului rece și desființarea Tratatului de la Varșovia la 1 iulie același an,a făcut posibilă hegemonia Statelor Unite la nivel european iar statele foste comuniste și-au pierdut practic independența intrând în sfera de influență americană și fiind obligate să urmeze planul de măsuri ultrasecret semnat de către Mihail Gorbaciov și George Bush la Malta în cadrul summitului bilateral din zilele de 2-4 decembrie 1989.Rusia a pierdul în acești ani cursa pentru supremație în lume și pentru apărare.Lumea a devenit din bipolară unipolară,fapt ce a permis Statelor Unite să hotărască singură asupra destinelor omenirii și să devină practic jandarmul mondial de temut pentru toate statele și națiunile lumii.Acest lucru îi permite să practice pe lângă un imperialism clasic și un imperialism modern,să ocupe politic,economic sau militar,state suverane și independente din Europa, Asia sau Africa. Practic,evenimentele în derulare în plan internațional după 1990,demonstrează cu prisosință că ne aflăm din punct de vedere geopolitic într-o nouă etapă de reconfigurare a hărții politice și administrative a lumii.
Ofensiva militarismului imperialist american se duce concomitent pe mai multe fronturi,urmărind în special ocuparea țărilor și a zonelor bogate în resurse energetice și a celor importante ca poziție strategică pentru continuarea și relansarea de noi ofensive în valuri ce au drept scop înfrângerea oricăror rezistențe politice și militare,indiferent de mărime sau potențial și, în final, asigurarea hegemoniei mondiale definitive. Au fost vizate, în parte ocupate, în special statele exportatoare de petrol precum Iran, Iraq, Siria, Libia care întrețineau sau întrețin încă legături economice cu Rusia și China și de unde acestea din urmă își procură necesarul de țiței pentru susținerea producției industriale.O eventuală ocupare a Iranului,de pildă, ar afecta grav economia Chinei care înregistrază în prezent un curs ascendent și nu pare să fie afectată de criza mondială. Această situație posibil critică este dată de faptul că cea mai mare parte din importurile de petrol ale Chinei provin din Iran,China fiind dependentă de petrolul acestei țări.Prin embargoul asupra exporturilor,prin presiunile politice repetate și amenințările cu agresiunea militară asupra Iranului, Statele Unite urmărește să blocheze accesul Chinei la resurse cu implicații directe asupra dezvoltării economiei și industriei de apărare.Țările ocupate,cum este și cazul României,unde se poate vorbi de o ocupație politică și economică,devin țări ”aliate”și sunt obligate să lupte și să dea tributul lor de sânge în teatrele de război americane pentru slujirea unor interese străine. Spuneam că nu sunt susținătorul teoriilor fataliste dar nici a conspirațiilor de niciun fel însă,războiul este unul în derulare care urmează pașii și etapele unui plan prestabilit și urmărit cu tenacitate.Războiul de agresiune actual nu mai este unul clasic ci asimetric și neconvențional care încalcă normele de drept internațional și nu respectă rezoluții ale Organizației Națiunilor Unite.Acest organism pe care îl consider desuet și caduc din punct de vedere juridic,și-a epuizat rolul pe scena politică internațională cu atât mai mult cu cât este finanțat de Statele Unite și implicit face politica acestei superputeri.
Vă propun în continuare o scurtă analiză sociologică în care România democrată de azi face obiectul cercetării epistemologice în domeniul sociologiei politice. Acest studiu de caz care readuce în actualitate ideea stratificării mondiale și a sistemului distributiv neoimperialist la scară globală este legat de teoria sistemului mondial și a dependenței.Reamintesc că,după 1989,țara noastră cunoaște o situație economică și socială deplorabilă și că se află într-un accelerat proces de degradare a structurilor economice și sociale și a vieții politice.
Neîncrederea în clasa politică și în democrație,în fapt o falsă democrație,se accentuează de la o zi la alta.Un fapt revelator este rezultatul înregistrat la referendumul pentru demiterea Președintelui României din 29 iulie 2012 când 7,4 milioane de români cu drept de vot s-au pronunțat pentru demiterea acestuia. Președintele actual în funcție este principalul pion în relația de subordonare cu Statele Unite,Uniunea Europeană,FMI și Banca Mondială.Relația diplomatică este una de pasivitate servilă și de executare necondiționată a dispozițiilor primite de la reprezentanții acestor mari puteri.Starea de înapoiere în care se găsește țara,un rezultat al politicii aberante a regimului democrat de ”dezvoltare a subdezvoltării” riscă să arunce România centrifugal din periferia sistemului mondial și european în rândul țărilor din lumea a treia sau să se dezintegreze ca stat național unitar,o primă fază constituind-o regionalizarea.Recentele și numeroasele manifestări violente de stradă antiregim din Grecia și Bulgaria, soldate cu demisia guvernului, demonstrează că situația critică din România nu este singulară și nu se datorează unor cauze interne proprii ci este determinată în mod direct de politica la nivelul sistemului mondial actual, care impune și întreține această stare ca mijloc de dezvoltare și bunăstare a centrelor metropolitane prin transferul de capital de la periferie către centru.
Potrivit teoriei lui Immanuel Wallerstein asupra sistemului mondial modern, o tetralogie asupra nașterii și expansiunii lumii moderne publicată în 1974,larg dezbătută și de alți teoreticieni ai globalismului, se constată o stratificare a lumii în centre,semiperiferii și periferii.Acest model de sistem al lumii moderne este viabil datorită unui punct de convergență care este centrul sistemului și care are rolul unui factor sistematizator. Centrul sistemului este locul cu cea mai mare putere.Această teorie comportă permanente adăugiri și reconsiderații,însăși sistemul fiind într-o dinamică permanentă. Fundamental,teoria rămâne însă valabilă și se constituie într-un punct de plecare al cercetării situației prezente în lume.Ea vine,de pildă,în sprijinul demascării inconsistenței statului minimal,o anexă liberală a sistemului mondial modern,care înlocuiește în periferie statul social, negând tocmai atributul care justifică prezența și rațiunea de a fi a statului în societate.Aplicând principiul liberalismului exacerbal a lui ” laissez faire” și ”laissez passer”, statul minimal este un rezultat al abandonului social, un stat neputincios, condamnat să supraviețuiască și să depună mărturie despre vremurile din urmă ale propriei lui dezintegrări. Amputat de pârghiile de suveranitate el va sucomba în cele din urmă la confluența cu doctrina marxistă care trâmbița, ca ultim fapt eschatologic pământean, dispariția statului în urma încheierii misiunii sale istorice și decretarea raiului pământean,în fapt sfârșitul istoriei. Până la atingerea acestui punct final al umanității, statul minimal, ca o lanternă roșie, slujește interesul sistemului mondial modern ca un veritabil ”paznic de noapte”. Dacă la centrul sistemului mondial se practică un ”keynesianism” intervenționist reglator,menit să asigure măsurile necesare echilibrului, dezvoltării și bunului mers al societății prin aportul coordonator direct al statului, în periferie statul este împiedicat să intervină în mecanismul pieței libere care se dezvoltă anarhic datorită prezenței marilor monopoluri transnaționale care dețin ponderea capitalului și controlul. Dirijismul etatic este înlocuit în statele din periferia sistemului de un control sever exercitat de organismele financiare europene și mondiale, Fondul Monetar Internațional și Banca Mondială. Mecanismul autoreglator cunoscut al cererii și ofertei este grav perturbat devenind inoperant. În aceste condiții statul minimal este un stat util centrului sistemului mondial asigurând starea de subdezvoltare a periferiei pe care,paradoxal,o reprezintă.Poziția statului periferic în societate este secundară, neimportantă, mergând până la excluderea acestuia dintr-o astfel de raționalitate.
România, până în 1989, era o țară în curs de dezvoltare, caracterizată ca o “societate multilateral dezvoltată”, cu o industrie proprie, care se găsea la limita superioară a semiperiferiei sistemului mondial modern. Această poziție favorabilă i-a permis să înregistreze constant indici de creștere economică,să reinvestească prin reducerea uneori severă a consumului și să-și asigure independența energetică. În decurs de numai câțiva ani a fost achitată în întregime datoria externă a României, un fapt nemaiîntâlnit dar care s-a constituit astfel într-un precedent periculos pentru sistemul financiar mondial, care își vedea periclitate sursele de îmbogățire și deconspirate mecanismele oculte de pauperizare a populațiilor și statelor lumii ,însăși rațiunea de a fi.România comunistă a făcut un joc politic și economic abil profitând de poziția de intermediar semiperiferic între metropolele centrului și țările subdezvoltate dar bogate în resurse,aflate în periferia sistemului mondial modern.Statul român intermedia înainte de 1989 conflicte politice ce păreau de nesoluționat,în spiritul dreptului legitim internațional și al promovării păcii în lume, construia adevărate punți de legătură între Occident și Orient, între țările lumii arabe sau africane, în Orientul Mijlociu, între Palestina și Israel. Politica externă a României făcea însă notă discordantă cu interesele internaționale ale marilor puteri care urmăreau să obțină beneficii prin promovarea unei politici de dominație și asuprire asupra altor state și nu prin liber schimb și avantaje reciproce.
După executarea lui Nicolae Ceaușescu,legăturile cu țările în curs de dezvoltare și din lumea a treia s-au rupt iar datoriile acestora,ca urmare a investițiilor făcute de țara noastră în contrapartidă, nu au mai fost recunoscute și nici recuperate.În scurt timp, ca urmare a politicii prădalnice a noului regim democrat,care a inițiat o dură ofensivă de distrugere și demolare a tot ceea ce poporul român construise sub regimul comunist, România a pierdut poziția câștigată în sistem și a plonjat brusc și iremediabil din semiperiferie la periferia sistemului. Teoria dependenței și subdezvoltării promovată de André Gunder Frank și cea a ”acumulărilor incapacităților dobândite” pe care le semnalează Samir Amin se verifică și în cazul României.Dacă în centrul sistemului financia mondial,reprezentat de FMI și Banca Mondială și de cele două metropole care asigură controlul politic și economic, Statele Unite și Uniunea Europeană,calitatea sistemului mondial modern este un factor de evoluție și dezvoltare,periferia aceluiași sistem, în care se găsește România,face obiectul impus al periferialității,suburbanității și pauperizării. Sistemul este evolutiv în centrul său metropolitan și devolutiv prin transferul de bunuri și capital într-un singur sens,respectiv de la periferie către centru. Din punct de vedere al ”dezvoltării”periferiei sistemul este involutiv. În plenitudinea lui sistemul mondial modern este sublim pentru metropolitani dar la periferie sublimul lipsește cu desăvârșire, așa după cum ridiculiza sistemul social,cu un umor fin, marele nostru dramaturg, I.L.Caragiale.
Așadar, sistemul mondial actual are un caracter dual: progresiv și pozitiv la centru vs regresiv și negativ la periferie.Sociologul american amintit conchide că efectul de subdezvoltare adus de expansiunea sistemului mondial,în cazul nostru de expansiunea Uniunii Europene prin politica de primire de noi membri,nu este în fapt un beneficiu sau o”dezvoltare durabilă”, cum încearcă să ne inducă în eroare propaganda unională, ci o ”dezvoltare a subdezvoltării”. Situația economică critică prin care România trece, în special în perioada scursă după aderare, dovedește fără dubiu că ne aflăm în situația unui drenaj de capital către exterior cu destinația precisă a metropolei. Plusprodusul, atât cât se obține, în loc să fie reinvestit în țară este scos afară sub formă de prebendă și transferat în băncile străine sau sunt achitate dobânzi și rate ale împrumuturilor către FMI și Banca Mondială. Valoarea datoriei externe acumulate de România în perioada ”binefacerilor” sistemului democrat se ridică în prezent la 100 de milioane de euro fără posibilități viabile de rambursare ceea ce va permite marilor bancheri ai lumii să ceară recuperarea creanțelor prin vânzarea imobiliară de părți din teritoriu,așa cum s-a întâmplat în Grecia,unde au fost emise pretenții de cedare a unor insule precum Corfu.Iată așadar fața și mecanismul noului imperialism.
Legislația modificată în acest sens este deosebit de permisivă străinilor care pot cumpăra și vinde părți din teritoriu românesc, statul român fiind obligat, în accelași timp, să se supună hotărârilor instanțelor internaționale și europene privind execuția silită în cazuri extreme de insolvabilitate a statului român. Recentele preocupări ale Parlamentului și Guvernului privind noua împărțire teritorial-administrativă pe regiuni va ușura procedura înstrăinării de terenuri și va favoriza, prin transferul de atribuții către centrele regionale,autonomia teritorială și disoluția statului național unitar român.La momentul de față statele cu suveranitate limitată, aflate în periferia sistemului sau în suburbia uniunii,cum este cazul României,sunt văzute doar ca tip de structură organizațională în cadrul sistemului unic. Legile sunt unice și statele membre sunt obligate să se supună legislației comunitare unice. Teoria globalizării nu respinge teoriile regionale, ci chiar le reclamă.Sistemul mondial modern devine compatibil cu felul de organizare și coordonare a regiunilor rezultate din fragmentarea statelor naționale și chiar se poate vorbi de o ușurare a relației centru metropolitan-regiune. În acest sens, sistemul mondial somează regiunile să se organizaze conform teoriei stratificării mondiale sau a sistemului distributiv mondial care, după teoria marxistă, nu este nimic altceva decât ”acumularea mondială a capitalului”. Legea ”deficitului ontologic progresiv”a proceselor metropolitane spre marginile de expansiune dezvăluie o realitate dură și anume că la periferie sistemul se manifestă doar ca suburbialitate,o periferializare condiționată fără de care centrul nu se poate dezvolta și nici menține la nivelul de bunăstare materială și spirituală din prezent. Este de prisos să mai adaug că o astfel de repartiție injustă a rezultatului muncii oneste menține în periferie un nivel de cultură și civilizație mediocre care influențează în mod direct structura și funcționarea societății,educația,știința și morala.
Potrivit lui A.G.Frank și Johns Hopkins,expansiunea sistemului mondial generează un fenomen denumit ”dependență”,o stare economică, politică și socială care ascunde de fapt și întreține dominația centrului sistemului mondial față de periferie.Dependența este un rezultat al principiilor și mecanismelor liberale moderne ce promovează libera circulație a capitalului străin,libera concurență de pe poziții inegale și economia de piață favorabilă transferului plusprodusului de la periferie către centrul sistemului.Pentru înțelegerea mai clară a mecanismului de transfer al capitalului și de pauperizare a statelor din periferie, A.G.Frank introduce două concepte: ”lumpen-dezvoltare”și”lumpen-burghezie”. Termenul de ”lumpen”provine din limba germană, este polisemantic cu sens peiorativ și se traduce prin declasat, decăzut, degradant. Lumpen-burghezia reprezintă o clasă din centrul social al periferiei care își face apariția odată cu schimbarea de regim și care beneficiind de avantaje garantate de centrul metropolitan se constituie în instrumentul principal prin care este asigurată dominația și transferul de capital de la periferie către centru. Vilfredo Pareto prezintă importanța ”subeconomiilor redistributive” în transgresarea și translatarea frontierei sistemului mondial.
Acestea sunt constituite anume pentru a favoriza subordonarea economiilor naționale mecanismelor de funcționare a economiei mondiale. Formele pe care le îmbracă subeconomiile redistributive sunt: „comerțul de speculă, capitalismul prădalnic, comerțul cu monedele, enclavele economice, subeconomiile industriilor pentru export, economiile de plată a datoriilor, economiile de război și militare, economiile pentru produse de lux”. Aceste subeconomii sunt dirijate și protejate în periferia sistemului de către ”lumpen-burghezie”. Oligarhia democrată se identifică cu lumpen-burghezia și este o clasă privilegiată care deține puterea politică și economică în periferie cu sprijinul politic și în interesul puterii metropolitane din centrul sistemului mondial modern.
În România gruparea oligarhică, constituită după lovitura de stat din 22 decembrie 1989 din fosta nomenclatură comunistă și structura superioară a securității statului comunist,iar mai târziu și din prosperi oameni de afaceri și bancheri, este împărțită în grupul celor care dețin puterea politică prin alternare la guvernare și clientela politică, care deține de fapt puterea economică și financiară în statul periferic. Această lumpen-burghezie românească nu este una omnipotentă și nici nu reprezintă organizarea corporatistă a societății românești, ea intermediază numai transferul capitalului autohton și a plusprodusului către marile corporații și monopoluri aflate în centrul sistemului mondial modern. Ea joacă rolul unor adevărate elevatoare de capital dinspre periferie către centru. În acest scop au fost create trusturi și companii transnaționale,un adevărat suprasistem economic redistributiv.Politica economică de dependență și dominație forțată duce la ”lumpen-dezvoltare” adică o ”dezvoltare a subdezvoltării”. Relația cu metropola generează sărăcie la periferie. Decapitalizarea statelor dominate reprezintă funcția caracteristică a neoimperialismului modern care este, în principal, unul economic favorizat de economia de piață și libera circulație a capitalurilor și nu doar un militarism imperialist. Statul din periferie este unul democrat,un garant al libertăților și drepturilor cetățenești. Dreptul suprem al omului este dreptul la viață,însă statul minimal nu este preocupat de viața cetățenilor săi.În condițiile mizere de sărăcie,impuse periferiei de către metropolă,speranța de viață scade vertiginos iar în centrul sistemului crește. Am considerat necesar ca această formă de organizare politică a societății în periferia sistemului mondial modern,în fapt o politică a subdezvoltării,care mimează democrația autentică din centrul sistemului occidental, să poarte un nume. Acesta nu putea fi altul decât ”lumpen-democrație”, adică o democrație declasată prin falsitate ca și cei care o promovează. Lumpen-democrația luminează lumea din periferia sistemului mondial modern numai că, lumina ei este întocmai celei date de un opaiț ce contrastează orbitor cu lumina policandrelor de cristal din centrul metropolitan. Democrația din metropolă ajunge în periferie total schimbată, distorsionată, schimonosită, unde ia forma unei dictaturi nu a poporului ci în numele poporului și împotriva poporului. Acest fel de democrație se exercită în statul periferic în mod tiranic și absolut fără niciun control din partea poporului care deși deține principala pârghie a democrației,care este votul, nu poate schimba decât guverne trecătoare, prometropolitane și nu regimul democrat.
Toate guvernele care s-au succedat la putere în România postcomunistă, indiferent de orientare sau doctrină politică, au făcut jocul nefast al politicii sistemului mondial și al marii finanțe mondiale. Lumpen-burghezia românească, constituită în forma unei oligarhii politico-economice adoptă orientări și politici care corespund imperativelor metropolei. Mimetismul politic este starea caracteristică periferiei sistemului mondial modern iar democrația se supune legii deficitului ontologic progresiv dinspre centru către periferia sistemului. Lumpen-democrația reprezintă o formă de organizare și conducere politică a societății din periferia sistemului mondial modern, în care puterea este exercitată de o grupare oligarhică cu sprijinul politic al metropolei, în scopul asigurării dominației și transferului capitalului și plusprodusului dinspre periferie către centrul dominant al sistemului mondial.
Referințe bibliografice
1. Immanuel Wallerstein, Sistemul mondial modern, Editura Meridiane, București, 1994
2. André Gunder Frank, Lumpen-bourgeoisie et lumpen-développement, Maspéro, Paris, 1971
3. Ilie Bădescu, Geopolitica noului imperialism, Editura Mica Valahie, București, 2012
4. Ilie Bădescu, Istoria sociologiei, Editura Eminescu, București, 1996
